am o săptămână foarte proastă. e gri totul. foarte gri. cu toate astea, când intru acolo şi îl văd tot griul dispare. intru în altă lume. vlăduţ(2ani si 10 luni) are un autism uşor. e un copil care are posibilitatea de a face terapie. însă ceea ce nu înteleg cei mai mulţi este faptul că nu noi îi ajutăm pe ei să se adapteze lumii noastre. ei încearcă să ne introducă în lumea lor. nu facem terapie pentru ca ei să fie ca noi. ci doar pentru a fi cu ei.
imi canalizez energia pe ceea ce o sa incep sa fac de luni. pentru ca in sfarsit de luni o sa incep sa merg la un copilut. si stiu ca o sa fie impresionant si o sa-mi capteze toata atentia. de-abia astept. la asta ma gandesc. a venit momentul in care-mi schimb prioritatile. altele pot astepta. nu sleep, doar stand by. doar ca de data asta voi ridica stacheta mai sus. de-acum incolo va trebui sa merite. nu ca pana acum n-ar fi fost asa, insa a fost o perioda mai..neclara, in care m-am invartit putin in loc, fara sa avansez. invatam sa ne detasam de "dependente".. de-acum o sa fie mai bine. de-abia acum incep sa se aseze lucrurile..
imi zicea o prietena azi ca am doua variante:ori vreau cu adevarat sa-l invat (adica o fac pt ca imi doresc), ori o consider ca pe un stres si o las balta. ideea e ca eu mi-as fi dorit, dar parca simteam ca nu trebuie.. in seara asta incep o discutie cu el, la care asista si fratele lui, in care el din start nu a inteles nimic..pe parcursul ei a incercat sa ma opreasca din incercarea mea de a-i spune "deschide ochii", ca intr-un final sa ajunga sa-mi spuna ca sunt nebuna. acolo m-am blocat putin si am realizat ca e zadarnic.. la un moment dat i-a spus si frate-su, care doar ascultase discutia: "ba, n-ai inteles nimic" mi-am gasit si solutia: ma stopeaza sa mai incerc..imi spune ca sunt nebuna, dar cineva care m-a ascultat mi-a spus ca nu sunt. m-am gandit ca poate vrea sa gandeasca si el ca noi, dar mi-a demonstrat ca nu. deci pornim gps-ul si mergem mai departe doar cu cine vrea..
intalnesti o persoana..pe care o stiai poate, vag, la care nu te gandeai nicicand..o cunosti ceva mai bine, se intampla sa trageti amandoi, pe rand, din acelasi pachet de carti si fara sa fiti atenti unul la altul, un 5 de inima neagra...ajungeti sa discutati, sa radeti, sa fiti pusi in diferite situatii, lucruri ok, care sa-ti demonstreze ca poate. probabil e inca putin copil, dar creste si poate sa ma ajunga repede pentru a-mi fi alaturi. acum abia imi dau seama ce mi s-a spus acum cateva zile..ca e un om ok pentru mine, dar ca eu voi renunta la el. in acelasi timp spunandu-mi ca gandul meu e in alta parte si acolo trebuie sa fie,desi deocamdata astept. parca nu puteam sa cred, dar acum vad ca asa e. si nu stiu ce sa fac... cred ca sunt egoista, ma gandesc doar la mine. si totusi uneori ma entuziasmez si-l invat. dar nu sunt cu totul acolo..mda..azi-noapte l-am visat pe s si iar m-a derutat.
sa reusim sa nu ne mai temem de un alt inceput.. sa il constientizam si sa ne dam seama ca trebuie sa fie bine.. cu siguranta va fi greu, dar va ajunge sa fie bine.. sa ne gandim la schimbari si inceputuri.
oamenii judeca. judeca si rad sau (cred ei) iti plang de mila. "cum? te-ai dus singura la mare?" sau.."ce nebuna esti"..si cea mai recenta: "esti cam deprimata..". variatiuni pe tema, insa toti cu aceeasi idee de fapt: ca am luat-o razna. hmm..nu am incercat sa explic, pentru ca mi-am dat seama ca oamenii in general refuza ceea ce nu inteleg. da. am plecat singura la mare. dar ideea nu era sa ma duc sa-mi fac de cap, sa ma distrez.. simteam nevoia sa ma linistesc, sa nu stea nimeni pe capul meu, sa fiu doar eu cu mine. si mi-am dovedit ca am facut un lucru bun pentru mine. aveam nevoie de un impuls si s-a intamplat ca m-a sunat un prieten sa-mi spuna ca e in Vama. "fa-ti bagajele si hai". "ok" :). nu prea am stat cu el, tot de capul meu am fost. am stat la plaja, m-am plimbat, m-am relaxat..eu cu mine. fac lucrurile in felul meu..n-am cautat sa ma inteleaga cineva. nu asta era scopul. am inteles ca e foarte important intai sa inveti sa te cunosti pe tine, ca sa poti sa-i intelegi pe cei din jur si sa faci ceva bun pentru tine si pentru ceilalti. deci nu va mai faceti griji :) n-am luat-o razna. nu sunt deprimata. dupa experienta asta chiar sunt foarte bine. sunt linistita. sunt eu..
aa..mi-am mai amintit ceva..imi zicea un prieten zilele trecute ca postul ala "tre` sa ma izolez" suna cam..disperat si (again) deprimat. well dear, asa o fi pentru cine nu ma cunoaste, dar ideea era de fapt ironica, in niciun caz disperata :)) am lucruri mai importante la care sa ma gandesc decat deprimarea din cauza unui barbat..sincer :)
..dar nu in sensul rau. plecand din Vama cu un sentiment de gol in suflet, am trecut prin mangalia - logic, pentru ca de acolo luam trenul spre bucuresti - doar ca am avut de asteptat vreo 4 ore (la 12 trebuia sa eliberez camera si trenul era la 16:06). nu vreau sa ma gandesc la episodul de dimineata cu aia de la vila, e alta poveste, cu alta ocazie.. mda..si incercand eu sa ies din stresul ala, am zis sa-mi iau bilet si sa ma mai plimb pe acolo pana vine trenul. buun. mi-am lasat bagajul, ca un copil responsabil ce sunt m-am oprit sa mananc (ca n-o mai facusem de vreo 2 zile) si apoi am luat-o agale fara o tinta precisa. cautam un loc mai fara lume sa..stau putin. am traversat vizavi de gara si am mers tot inainte, iar dupa cativa pasi m-am pomenit in saturn, cu hotelurile alea parasite (sau poate nu-s, dar cu siguranta asa arata), dar bucurandu-ma ca o sa mai stau inca putin pe malul marii. ciudat, ar trebui s-o urasc, dar dimpotriva, ma linisteste foarte mult. am coborat pana la diguri si-am cautat un loc.. great view! cine zicea ca-i mai frumos la altii? mai curat da, ca e plin de gunoaie aici, dar ca locuri.. am stat acolo vreo jumatate de ora sa ma linistesc. frumos.. si frumos si pentru mine, pentru ca m-am deconectat de tot zilele astea. m-am eliberat, tocmai pentru a putea sa-mi iau energia mea. e o libertate si o energie pozitiva extraordinara acolo(in Vama). doar ca anul asta am fost doar eu, singura si am simtit-o la adevarata intensitate. m-am plimbat, am vazut locuri, am facut ce-am vrut. aveam nevoie de asta. si-as mai fi stat, dar evident ca epuizasem toate resursele materiale si-a trebuit sa o iau din loc, amagindu-ma cu gandul c-o sa mai vin si-n septembrie, ca o sa tina vremea cu mine. foarte multi oameni pozitivi acolo (si fara sa fie beti sau drogati), care-ti raman in minte mult timp..
abia a pornit trenul si ma cam chinuie pixul asta (eh, ce face tehnologia din om - m-am invatat cu tastatura) si inca mai am in gat sentimentul ca n-ar trebui sa plec de-aici..
ideea e in felul urmator: am gasit piesa asta si..mi-am amintit de niste lucruri..de o iubire care a durut timp de 5 ani si care a lasat un gust foarte amar.. dar nu mi-am amintit cu aceeasi durere, ci cu un sentiment de tristete grea, ca toate astea chiar mi s-au intamplat.. fiecare cuvant, fiecare silaba coincide cu povestea mea trista. a fost. acum a ramas amintirea..sad, sad memory... n-aveam de gand sa mai scriu despre asta, dar piesa si felul in care o canta Ayo, m-au miscat enorm.. so here i am, waisting another beautiful, but this time last song on you:
Pennies in a well, a million dollars in the fountain of a hotel. Fortune teller that says maybe you will go to hell. But I'm not scared at all... Of the cracks in the crystal ball.
de cateva zile ma "bantuie" o poezie de Bacovia. tot timpul cand mi-aduc aminte de ea nu sunt acasa sau nu am macar o sursa de net pentru a putea s-o caut, pentru ca nu mi-o amintesc in totalitate..si incerc mereu sa rememorez versurile..si incep "cand voi fi linistit, voi scrie un vers...". si evident dupa asta ma opresc, pentru ca nu reusesc sa-mi amintesc mai mult. in liceu scriam si eu versuri. aveam un carnetel plin cu poezioare sau cu fragmente notate pe cate un colt, pe care mai tarziu sa le pun intr-o oarecare ordine. acum nu mai pot. nu stiu ce s-a intamplat. nu-mi mai vine sa scriu, nu se mai leaga cuvintele intre ele. e vid. oare m-am prostit cu trecerea vremii? :) in fine..m-am abatut de la subiect. in seara asta stateam in pat si ma uitam la tv (datorita faptului ca a venit mama la mine si l-a deschis, pentru ca de obicei sta scos din priza, nu-i mai gasesc sensul) si mi-a venit iar versul ala in minte. am sarit din pat (cu ocazia asta am speriat-o si pe mama, care nu prea ma stie energica - si are dreptate) si am inceput sa caut carnetelul ala unde o aveam scrisa. finally!!
"Cand voi fi linistit, voi scrie un vers In care veti vedea ca sunt parasit - Voind sa descifrez ceea ce era sters, Aproape nu mai stiu ce-am voit...
Plangand, mi-am spus sa nu mai plang - Eu aveam... Cine mai stie, si eu, ce gandeam, Altadata, in crang!
daca as fi fost eu tu, n-ar fi fost prea greu sa fiu si eu. dac-atunci erai a mea, n-ar fi fost prea greu sa fiu al tau. mana ta langa a mea... daca ai fi fost tu eu, n-ar fi fost prea greu sa fii si tu. dac-atunci eram al tau, n-ar fi fost prea greu sa fii a mea. mana ta langa a mea... daca as fi fost eu tu, n-ar fi fost prea greu sa fiu si eu. dac-atunci erai a mea, n-ar fi fost prea greu sa fiu al tau. mana ta langa a mea...
mana ta se lasa, se lasa mangaiata, parul tau - funie strans legata la gatul meu....
